Lasă ploaia să ne ude! Covaci Alexandra-Vanda

Capitolul 1

 Era după amiaza unei zile de vineri a lunii lui cuptor. Era ultima zi a primului an de facultate la care Zette intrase cu cea mai mare notă. Acuratețea cu care desena liniile care imitau fiecare celulă a chipurilor și a trupurilor modelelor pe care le avusese în față la proba de admitere, i-au facut pe cei cinci experti să îi ofere șansa de a învața și de a-și exprima talentul la cel mai renumit institut de arta din estul Europei.

Zette era o artistă și, ca în multe alte dăți, de altfel, astazi dorea să meargă singură până acasă; voia sa pășească pe drumul pe care de cele mai multe ori îl vedea doar prin geamurile mașinii negre, sobre, condusă de un șofer prea formal ca să îi inteleaga firea boemă, sau pe care îl vizualiza prin perspectiva de sofer deoarece avea și ea o mașină personală . În unele zile, când dorea să petreacă putin timp cu ea, când simțea că nu se poate concentra la șofat sau când dorea să profite de vremea frumoasă de afara pentru a mai desena, schița, picta sau doar pentru a se bucura de natură, alegea să meargă singură ori însoțită de unul din bunii ei prieteni Nadia și Ayhan până acasă.

Era destul de greu de crezut că fiica unuia dintre cei mai importanți actionari ai firmei Atagul Holding dadea viața de lux pentru o plimbare pe jos în aglomeratul Istanbul care, deși era centrul economic al Turciei, nu ducea lipsă de lumea pestriță, de multitudinea de tipologii și caractere, de amestecul de oameni bogati și cei descurcăreți; de contrastul dintre esență și aparență care se regăsește în fiecare oraș, cu atat mai mult în cele importante în care oamenii fie vin să-și incerce norocul, fie deja s-au nascut acolo însă nu au ținut pasul cu soarta care îi selectează pe cei bogati.

Astăzi, Zette terminase mai repede decât prietenii ei cursurile și era nevoită să meargă singură, însă nu îi displăcea lucrul acesta. În salopeta ei cu imprimeu floral, în sandalele cu toc gros care îi defineau stilul vestimentar și ochelarii colorati pe care îi purta mereu, Zette părea că ține pasul cu tendințele modei și că asta își doreste să facă pe viitor. Însă pentru ea hainele erau mai mult o modalitate de a-și exprima starea și sentimentele dintr-o zi. Ea se concentra pe natură, chipuri, pe trăiri și sentimente conturate de un creion condus de un mâna care a primit harul divin.

Deși soarele părea că arde și că topește asfaltul, iar ea pășea moale pe trotuar, nu o impiedica nimic să se bucure de florile care conturau străzile pe care ea mergea, de multitudinea de nuanțe de verde cu care copacii se mândreau, de aerul acela cald dar curat și de marea pe care o putea zări în partea opusa a drumului. Dorea sa mearga pe plajă să stea pe bancă pe malul mării și să privească reflexia cerului în apa; însă brusc, cerul se descria în toate nuanțele de gri care anunțau o furtună. Era clar o ploaia de vară: spontană, rece, impunatoare, aproape înfricoșătoare cu tunete și fulgere. Chiar daca îi plăcea sa se plimbe într-o ploaie liniștită, să simtă cum se schimbă aerul, să lase picăturile de ploaie să o atingă, astazi, Zette nu putea face asta. Avea cu ea un portofoliu cu multe dintre desenele ei în creion, pe cele mai prețioase. Ploaia pe ea ar fi diezmerdat-o, însă dacă picăturile ajungeau la desenele ei le-ar fi distrus fiindcă nu erau prea bine protejate. Parcă îi părea rău că refuzase astăzi șoferul și simțea că are nevoie de o minune. Alerga cu pași mărunți către prima stație de autobuz și imediat ce acesta deschise ușile intră și ea la adapost. Avea părul putin ud, însă pentru moment lucrările ei erau în siguranță. Își caută de zori abonamentul la transportul în comun pe care avea grija să și-l reînnoiască constant pentru momentele în care se plictisea să mearga pe jos cei 5 km pe care îi avea de parcurs între institut si casă. In ciuda averii si reputatiei familiei ei, Zette incerca sa fie o fata simplă si tinea mortis să fie in randul lumii, chiar daca asta insemna sa se deplaseze cu transportul in comun. Dupa ce îl găsi cu greu, luase cardul să îl valideze, însă aparatul de validat se înroși nervos și îi afișa pe ecran "sold 0".

Nu-i venea să creadă că tocmai astăzi rămase fără abonament. Pentru ea nu era o sumă importantă amenda pe care ar fi trebuit să o plătească în caz că o primea controlul, era mai important cum să se ducă în fața tatălui ei să îi povestească pățania și să asculte morala.

Un baiat din spate observase că Zette era în cumpănă: nu știa cum să facă să coboare mai repede. Pe geam văzuse că în stație erau controlori și știa cum se poarta cu oamenii care nu au bilet, așa că validase din nou cardul său pentru ea. Nu apucase să-i spună pentru că trei matahale care au recunoscut-o au urcat în autobuz înconjurând-o și cerându-i cardul.

-Ia-uite, fata lu' tăticu nu mai are mașină și crede că aici se merge pe ochi frumoși? Zise una dintre matahale zâmbind zeflemitor crezându-se un mare leguitor care face dreptate umilind o tânără pentru o neatenție.

Khaled se duse lângă ea, creând o diversiune.

- Răsfățato, ți-am zis să stai lângă mine, îi spuse el, luând-o de mâna și făcându-i cu ochiul. Apoi, îi întinse cardul validat pentru două persoane controlorului.

Iritat și rămas cu gura căscată, controlorul observă că acel card era validat pentru două persoane și, înghițind în sec, i-l înmânase înapoi lui Khaled și își ceruse scuze de la Zette, coborând la prima stație, uitând parcă ce avea de facut în acel autobuz.

- Mulțumesc, chiar m-ai salvat, nu știu cum i-aș fi explicat tatălui meu. Dar nu am bani. Adică...cash.

- Nu-i nicio problemă, stai liniștită. Fața ăluia a făcut toți banii. Au râs amândoi și, rămași cu mâinile împreunate, se priveau în ochi atât de adânc... până șoferul pusese brusc o frână, iar amândoi au scăpat ce aveau în mână, iar ceea ce avea Zette în geantă se răsturnase. Khaled trebuia să coboare, dar nu o putea lăsa pe fata aceea zăpăcită și predispusă pericolului singură, plus că îi scăpase și lui cartea de la bibliotecă. Zette culese totul de pe jos și îl bagă în geantă, nepăsându-i dacă este sau nu al ei.

- Și unde cobori? Întrebă el, fără să-și dea seamă că o spusese cu voce tare.

- La intersecția cu biblioteca națională. Khaled se gândi, ce rost mai avea să coboare la urmatoarea statie si sa se intoarcă, când mai era o singură stație până la destinația fetei.

- Dar tu, unde cobori? Întrebă și ea timid, dorind să păstreze firul conversației.

- De obicei, cu trei stații în urmă, dar astăzi o să cobor la intersecția cu biblioteca națională, se pare. Cel mai frumos zâmbet o privea cald în clipa aia, făcând-o să-și seama că el pentru ea rămase. Se simți de-odată întoarsă de o mana blandă asezată pe umarul ei :

-Coboară, aici e biblioteca națională! Încă ploua, dar Khaled deschise umbrela și nicio picătură nu o atinse. Coborî si el.

-Incotro? In fata statiei era o cafenea iar Zetta il zari pe fratele ei in geam. Ca sa fie sigură ca nu se insală caută cu privirea si masina acestuia pe care o remarcase.

Un Cayenne Coupe alb de teren cu jante argintii care straluceau si strigau de la o distanta considerabila ca propritarul e un om bogat, era parcat putin stramb intre doua alte masini modeste.

-Iti multumesc mult de tot, uite e fratele meu acolo ma duce el ecasa. Multumesc!, spuse fata impacientată, dorind sa ajunga langă fratele ei cat mai repede in speranta de a gasi adopost, poate o cafea si apoi sa fie condusa acasă.

Zette  se duse glont la fratele ei lasandu-l pe Khaled singur. Baiatul brunet cu ochii chilimbarii rase in sinea lui si isi zise ca nu are cum sa-si faca iluzii, un "multumesc" e de-ajuns. Oricum erau din lumi diferite si poate pentru ea nu e era bine sa ii vada cineva impreuna. Fugi catre statia din partea opusa pentru a se duce la interviul pentru noul loc de munca.

Intre timp Orhan cand o vazuse pe Zette intrand in cafenea se speriase putin.

-Ce e cu tine aici? Cum ai ajuns pana aici pe ploaia asta?

-Cu autobuzul. Orhan nu stia daca sa o certe sau sa se bucure ca e teafara. Totusi prin ochii sai albastrii vedea ca e fericita, zambea.

-Vrei sa-ti iau ceva?

-As vrea o cafea. De fapt, nu, vreau sa merg acasa, imi dai masina ta? O sa-l trimit pe Omer sa te ia.

-I-auzi! De ce nu mergi cu autobuzul rasfatato? Zise fratele ei zambind pe sub mustati.

Ochii lui Zette  se luminasera pentru ca tot asa o numise si frumosul cu ochii caprui-aurii din autobuz, dar ii raspunse totusi fratelui sau:

-Pentru ca nu am abonament si nu pot plati cu cardul si pentru ca niciun autobuz nu ajunge pana acasa si pentru ca tu esti deja aici.

Lui Orhan i se parea atat de amuzanta cum incerca ea sa-si gaseasca scuze pentru incapatanarea ei de a se dezlipi de lumea de care apartinea.

-Totusi, cum circuli tu fara abonament? Vrei sa te prinda cineva si sa ajungem pe prima pagina a ziarelor? Ce crezi ca ar spune tata despre asta?

-Era un baiat care m-a ajutat, a validat el si pentru mine. M-a adus si pana aici, desi el trebuie sa coboare "cu trei statii in urma". Atunci Zette  si-a dat seama ca il cam lasase balta pe baiat si ca nici nu ii stia numele.

-Sigur, in povestile tale nu te invata ca oamenii nu fac nimic pe gratis? Crezi ca nu te-a cunoscut, poate vrea sa te santajeze. Cum arata, ce imi poti spune despre el?

-Nu puteai sa-mi zici sa plec si gata decat sa faci scandal de fata cu "prietenii" ta-

Orhan se ridicase de la masa, se scuza de la prietenii sai si o luase pe Zette din acel local sa o duca acasa, dandu-si seama ca poate a mustrat-o prea rau pentru un lucru atat de minor.

-Hai, iarta-ma. Stii ca nu am vrut sa sune ca si cum te-as certa, doar ca-mi fac griji pentru tine.

-Iti faci griji doar de imaginea familiei. Ca s-o impace Orhan ii intinse cheile de la masina crezand ca se va linisti daca va primi ce a dorit, insa Zette se puse in spate.

- Nici nu conduci, nici nu stai in fata?

-Vreau sa fac ceva si am nevoie de spatiu. Pe drum cei doi au ramas tacuti, iar Zette desenase cel mai frumos chip pe care il vazuse vreodata. Ochii caprui calzi, zambet frumos si timid, par negru bogat...toate conturau imaginea perfectiunii in ochii ei, insa nu stia ce nume are acel chip. Pentru a se desprinde de imaginea efemera a perfectiunii puse in portofoliu desenul alaturi de alte lucrari care au fost create cu delicatetea miscarilor mainii ei stangi.